În loc de moaşte

Am văzut două filme cu Asta Nielsen, diva cu talie viperină: Die Suffragette şi Die Filmprimadonna. Pe primul l-am văzut astă-seară, pe al doilea anul trecut. Amîndouă  filmele au dezavantajul că sunt amputate, cu părţi pierdute pentru totdeauna. Şi cum restaurarea ruinelor magnifice este treaba muzeelor, şi aceste două filme au fost preluate şi prelucrate de două muzee. Mutilarea le dă un aer de semi-tragedie augustă, în ciuda caracterului ironic al poveştilor. Te comporţi cu mai puţină ceremenie în faţa unei integrităţi fizice, chiar venerabile, chiar avînd o sută de ani, decît aici, unde lipsesc atîtea, unde colecţia de organe e învăluită în giulgiul, ca o mască, al cuvîntului, iar textul îşi dezvăluie, mai acut ca niciodată, caracterul textil, de ţesător de punţi şi tendoane în corpul traumatizat al vizibilului. Peliculele sunt din loc în loc completate cu intertitluri lungi, care narează pasaje consistente şi nu mai sunt doar surogate vizibile, citeţe ale vocii. Vocea redusă la tăcerea scrierii, sunetul său tradus în sinuozitatea austeră a literei, nu a notei muzicale, acompaniind vizibilul ca o legendă coextensivă hărţii, sau o cusătură între două file de carte ilustrată, aici e înlocuită cu fragmente de scenariu. Aceste lungi pasaje naratoare suspendă filmul, vizionarea lui pare să ia forma unei cardiograme sau aminteşte de ceea ce nu este filmul, în viziunea lui Jafar Panahi, iar filmul nu este a-i citi acţiunea, nici măcar sub forma maxim economizată, epurată a scenariului, deşi de multe ori prologul se prezintă în această formă, de rulou desfăşurat de un herald pe ecran. Filmul nu este şedinţă de lectură a unei piese de teatru nou-lansate, deşi poate , probabil, să fie şi asta, iar aici chiar este lecturare a pseudo-didascaliei. Litera ţese structura ce lipseşte la fel cum bucăţile albe de tencuială completează spaţiul orb acolo unde fresca e distrusă, descrie şi captează imagini virtuale acolo unde nu se poate vedea nimic, permite imagini polimorfe acolo unde imaginea unică, gîndită de regizor, nu mai există. Servind drept cartilagiu între vertebre, textul în filmul mut aici se extinde şi înlocuieşte vertebre întregi. Filmele sunt din seria Women, know your heroes! 🙂 şi arată o Nielsen care joacă altfel decît suratele sale bolnave de dragoste, gesturi largi şi autodistrugere din filmul italian din epocă, rememorate de Peter Delpeut cu atîta căldură în Diva Dolorosa. 

 

Trei nunţi şi o înmormîntare

La MoMA se află expusă o sculptură căreia îi spune black newborn şi care este sculptura lui Brîncuşi, Nou-născut, reluată în material negru. Tot acolo este şi versiunea I , din 1920, a sculpturii lui Brîncuşi. Primesc poza în e-mail cu menţiunea rînjindă: „Voi, românii, nu vă dezminţiţi! 😉 „. Aş vrea să cred că e un gest ludic, ironic, această lucrare complementară, dar ţinînd cont de înverşunările din ultimele decenii, mă tem că nu e aşa. Sau poate că titlul e-mailului mă irită prea tare. Mie mi se pare o acuzaţie post-factum, nedreaptă şi care impune un sens şi o alegere acolo unde acestea nu au fost făcute. Acuzaţia e gravă: cea de rasism. Brîncuşi a optat pentru un nou-născut alb, auriu şi plin ca o pîine. Autoarea celuilalt nou-născut, cel venit să corecteze opţiunea „rasistă” a lui Brîncuşi, vine să întregească dipticul, el singur capabil să dea seama de universalitatea conceptului de naştere. Or, oricît de depăşit ar fi idealismul berkeleyan, el dă, totuşi, o lecţie de bun simţ: deşi conceptele cu care operăm sunt generale, imaginea pe care ne-o facem despre el este, în fiecare dintre cazuri, particulară. Cînd spun „triunghi”, în capul meu apare un triunghi specific, nu toate triunghiurile lumii. Cînd spun „pom”, în mintea mea apare un pom fără frunze sau unul cu frunze, nu poate apărea unul şi cu frunze, şi fără frunze, pentru a desemna imparţialitatea la frunză a noţiunii de pom. Logic, nu? Cînd spun triunghi, în capul meu apare un triunghi fie static, fie în mişcare, fie albastru, negru, cu puncte sau fără puncte, scalen sau isoscel, cu margine albă sau roşie, etc. Nu pot apărea toate triunghiurile, ci unul singur care ţin loc de toate triunghiurile, nediferenţiate, din noţiunea generală de „triunghi”. Imaginea mentală e specifică, are atribute de neocolit. În artă, universalul nu poate fi predicat şi scos la iveală decît într-o formă particulară. Cînd Rilke compara singurătatea cu ploaia, nu reieşea că cei din zonele musonice ar fi cei mai apţi să înţeagă fenomenul, nici că cei din Luxor l-ar ignora total. Acuma stau şi mă gîndesc: Brîncuşi, ca să fie imparţial şi să facă dreptate tuturor, cam cum trebuia să se organizeze? Să împartă nou-născutul în 4 zone de culoare: alb, negru, roşu şi galben, eventual verde, pentru a include şi reprezentările stereotipe ale marţienilor? Să-l facă în dungi, în carouri, cu buline multicolore, stil vărsatul de vînt sau calul stencil-at al lui Medvedkin? Brîncuşi a dorit să dea o reprezentare universală conceptului naşterii, indiferent de culoarea acesteia, dar el aparţinea, totuşi, unei culturi, cea în care copiii se nasc de multe ori blonzi, deşi la maturitate probabil nu mai sunt aşa, sau sunt îmblonziţi în imaginarul comun pentru ca germinaţia să apară cuplată la alte ritmuri naturale observabile, devenite arhetipale, atemporale prin repetiţie: aurul în pîntecele muntelui, grîul în pîntecele pămîntului, copilul în pîntecele matern, paralelism de evoluţie, folclor şi creştinism, o lume în care ciclurile minerale uriaşe, insondabile, corespund, proporţional, ritmurilor vegetale şi umane. Poate chiar cosmice, pentru că la extrem chiar şi zona de întuneric a lunii în fazele sale de creştere şi descreştere corespunde tăieturii abrupte în bobul de graminee, unde se află germenele, generatorul de viaţă, vizibilă şi în sculptura lui Brîncuşi. Secţiunea trunchiază, compromite rotunjimea perfectă a lucrării, însă tocmai din această reţinere a materiei, din această cameră de aer, ca în ou, din suspendarea ei ca gol va izbucni preaplinul debordant al vieţii, se va declanşa saltul întregitor al viului. Toate aceste dezvoltări comportă, evident, şi componenta asta, a coagulării luminii din haos şi întuneric, a ocultării solarului de nocturn, etc., dar iarăşi, nu ca ierarhie a culorilor pielii, nu ca înfruntare dintre alb şi negru din care e musai ca o singură culoare să iasă victorioasă. A-l acuza pe Brîncuşi că a ales copilul alb pentru a ilustra această plinătate a venirii în viaţă înseamnă a sugera că această alegere i-a fost la îndemînă, că avea două modele arhetipale în faţă, iar el a ales tendenţios albul. Dacă e aşa, înseamnă că şi arta neagră a Africii e rasistă? Dar habitatul natural al locuitorilor de acolo îi predispunea, cultural, la o imagine antropomorfică în care omul este, de cele mai multe ori, negru! Albinoşii sunt excepţii care nu creează reguli. Acele măşti şi busturi erau negre înainte de a veni acolo omul alb. Ele nu au devenit negre după o excludere morală, de convieţuire abuzivă cu albul. A specula negrul doar ca formă de rezistenţă identitară înseamnă a-i nega vechimea acestei arte, care precede cu foarte mult întîlnirea inegală cu colonialismul şi care se articulează intern independent de contactul cu Europa. Originar, negrul nu e o concisă formulă de combativitate ideologică,  nu e negrul manifestant al celor de la Black Panthers, e mimetic, ritual sau simbolic, nu are vreo antinomie politică la origini şi nu se explică în baza unei dinamici demografice aberante. Se poate spune că Brîncuşi nu e atît de vechi, de milenar, dar a-i imputa altceva decît că se inspira din nişte structuri, esenţe sedimentate în el într-un mod şi nu în altul, la confluenţa dintre găsire, revelare şi invenţie, mi se pare deranjant; a-i deturna sensul, remorcîndu-l la nişte dezbateri ce nu-şi au locul, mi se pare aiurea, jignitor.

Nu sunt rasistă, orice soi de segregări rasiale mă dezgustă, unde e nevoie mă raliez celor care le acuză. Dar cînd mi se dă aşa, a proasta, palme peste faţă, nu ştiu, mă crispează, mă îngrozeşte. O fi lucrarea lui Sherrie Levine the missing piece în seria de aur, bronz şi marmură a nou-născuţilor lui Brîncuşi, întregind o uitare „psihanalizabilă”, o grabă prea transparent-agresivă, dar mie constituirea acestui appropriation art item tot mi se pare trasă de păr, mai ales că Brîncuşi a avut şi un interes deosebit faţă de artele africană şi mediteraneană. Nu înţeleg de ce e nevoie de astfel de gesturi, de aruncare a unor umbre gratuite, tîrzii şi neavenite, peste un mesaj care iniţial nu-şi pusese nimic de acest fel în plan, le contest orice utilitate didactică. Oi fi eu paranoică, se poate ca poanta să fie inofensivă, să fie adresată, ca o tiflă, rigidităţii operei de artă ca operă de artă, în maniera clovnească a lui l.h.o.o.q., dar pe moment sunt acaparată de o interpretare mai întunecată şi mai răuvoitoare a chestiei.

Dora-Zvenigora

Mă sună Dora şi mă anunţă că are nevoie de un caz. Ce fel de caz? Studiu de caz. O compătimesc şi îi spun că în staţiile de tramvai, în piaţa 700 mai ales, găseşte cu zecile. Nu, Dora are ezitări. E sigură că fiecare dintre zecile de cazuri susceptibile de a face obiectul unor studii au fost confiscate deja, eventual rezervate cu bani. Ce perioadă ferice pentru bieţii oameni. Dora e la sociologie şi o interesează tot, orice multimplu de unu, exclus unu. Adică orice e grup şi mişcă şi se întîlneşte de două ori în acelaşi loc şi în aceeaşi formaţie, are toate şansele să emită raze sociologice. Dora e la fel de pasionată de galeriile de fotbal, de grupusculele de metalişti, de clubul iubitorilor de tricotaje şi de porumbeii din Piaţa Operei. E neobosită în a fabrica grafice comportamentale, am impresia că ar cocheta şi cu prognozele şi cu chiromanţia, pardon, sociomanţia. Vrea să ştie cum se „compactează” oamenii, adică cum se reunesc în grupuri compacte, în jargonul Dorei, care chiar şi atunci cînd nu e pe fugă, tinde să compacteze cuvintele, ca să nu piardă vremea de pomană. O întreb dacă noi, acum, vorbind la telefon, suntem grup sociologic. Răspunde sec: da şi nu, apoi schimbă tema. „Cazul meu vei fi tu!”. Cum eu? Păi eu sunt maxim un necaz, un anti-caz. Îi spun că dacă sunt caz , din simplul motiv că îmi cumpăr Dero cînd merg la Kaufland, să mă scutească, nu stau să-mi dau ochii peste cap, arborînd mecla standard de adoraţie a unui produs ideal, silabisind extatic felul în care acesta mi-a schimbat viaţa. Auzisem eu pe undeva că cei pe care Dora îi mai serveşte cu bere prin baruri şi le împrumută ţigări cu nemiluita şi cu nenumărata, sfîrşesc în a ocupa un loc confortabil în insectarul de cazuri al Dorei, din care aceasta extrage din cînd în cînd cu penseta cîte un număr de telefon, pentru a-ţi servi, la cafea, întrebarea năucă: crezi că e cazul ca prin curtea Muzeului Satului să se plimbe cupluri de llama? Mă simt ca o broască de laborator cu picioarele galvanizate. Doar ne ştim de ceva timp.. Dora ştie că de ani buni mă grozăvesc că merg la Roadburn în Olanda, dar că rămîn, neabătut, numai cu dorinţa, călcată frumos şi pusă la icoane, între mănunchiuri parfumate de cimbru şi busuioc. Îmi spune că nu poate face un studiu din oamenii ce „vor să…”, pentru că deşi dorinţele se pliază oarecum pe caracteristicile grupurilor şi pe trăsături reale, nu virtuale ale lor, nu poate lua în serios o asemenea propunere. Aceste insidioase „vreau să..” ne fac să ne mişcăm într-o zonă plină de protuberanţe nerealiste, să desfigurăm frontierele în care chiar suntem şi ne transferă în altele, în care ne imaginăm că am fi. Aha, serviciu lisergic la domiciliu deci.. Pe ea o interesează doar ceea ce a încetat să mai fie orizont, doar ceea ce a fost actualizat şi trecut în dosar la experienţă, nu la veleităţi. Bine, dar Cioran, cu sunt oameni care nu pot trăi mai departe decît negîndu-se continuu.”Lasă, Cioran nu e Durkheim”, mi-o taie Dora cu scrîşnet de măcelar. Mă gîndesc că are dreptate. Proiectul nemaivăzut de ameliorare planetară al Dorei este să-i scriu despre 4 filme diferite la prima vedere, dar pe care să le reunesc printr-o temă. Dora, cu mintea ei de sociolog, crede că dacă reuşesc, la nivel de conţinut, să văd continuităţi dincolo de eterogenitate, înseamnă că sunt o conştiinţă unitară cu o pasiune de granit, că sunt mai lipită de grupul sociologic al “uitătorilor” la film decît e o scoică nomadă de fundul unei corăbii. Extraordinar.. Aşa mai aflu ce cred unii şi alţii despre mine. Cît despre grupul imaginar, nici o problem, Dora extrapolează, face să convieţuiască în interiorul meu o populaţie întreagă de  pigmei carpatini, la nevoie spune că textul e operă colectivă, la care fiecare a contribuit cu un păr, cu o unghie, un fel de Celluloid Liberation Front mai rural. Acuma stau şi mă gîndesc de unde să dau un copy paste…

Where rooks in thousands falling, like charred pears from the skies.

Să spun drept, în ultima vreme m-am pricopsit cu o emoţie nouă, nu foarte lăudabilă: invidia. Printr-un accident nefericit, care tinde să se repete, devenind dintr-un caz marginal un fel de tipar al sorţii, tind să dau peste tot mai mulţi oameni care citesc. Citesc mult, schiază printre autori cu agilitate, adună nume şi idei, aruncă poduri şi pasarele peste perioade şi concepte cu o uimitoare dezinvoltură. De aceea sunt geloasă şi mohorîtă. Eu stau la cîte o broşură de 200 de pagini o săptămînă. Mi-am ales facultatea cu cea mai insultătoare lipsă de imaginaţie. De aceea, cînd e să scriu despre ceva şi cuprind cu ochii acest orizont de idei mai sterp ca Bărăganul, mi se taie tot cheful. Aş fi vrut să dau la litere. Ca să nu mai amîn la nesfîrşit vremea cînd voi epuiza pe Sabato şi Pessoa. Bine, se spune că nu ai nevoie de incitanţi pentru a gîndi, pentru a vedea, pentru a interpreta. Dacă faci doar asta, dacă gîndeşti ca reacţie la ce s-a spus, ca mozaicar şi asamblor, nu eşti decît în postura acelui nefericit amintit de Nietzsche, care are nevoie, ca o jucărie mecanică, să-i fie rotită o cheiţă la spate, să-i fie administrată doza zilnică de furaj informaţional, pentru a se pronunţa pentru sau împotriva sa. Doar aşa funcţionează, prin intervenţii exterioare şi ghionturi laterale, gîndirea reactivă. Tristele comparativisme de tot soiul se integrează şi ele în această familie îndoliată de obiecte care se definesc unele prin altele: „ce este acesta?”, „nu ştim ce este acesta, dar el seamănă foarte mult cu un altul, înrudit şi el cu un clan substanţial de asemănători şi pseudo-gemeni”.

Oricît m-aş minţi, uitatul la filme ţine de gîndirea aceasta derivată, grefată pe un corp extern, la care eu vin cu o addenda jalnică de reacţii şi comentarii. Cinefilia e acumulativă, deşi cel mai încurajator este că, în timp, unele din acumulările trecutului se desprind ca solzii şi cad, făcînd mersul, măcar pe o porţiune, mai uşor. M-am obişnuit să-mi fac stocuri de imagini din filmele care mi-au plăcut. A mîntui tensiunea mereu dureroasă a acelor momente ar fi fost, pentru mine, să pot dezlega nodurile pulsînde de emoţie şi încîntare în cuvinte, să uşurez ganglionii aceia umflaţi ca de ciumă. Dar din cauza penuriei menţionate mai sus, de imagini verbale comparabile, de situaţii livreşti sau măcar versuri pop din muzica vremii, totul s-a lăsat amînat, apoi uitat, înfundat în crevasele fără fund ale unor obligaţii voit ignorate, peste care întinzi o nepăsare nesigură. Dar, cum am spus, noroc că uneori mai vine cîte un val şi mai răreşte fauna politentaculară a filmelor despre care îmi pare rău că nu am scris. Simplu:  nu le mai văd la fel, au chipul fad, miresme adormite şi nici atît de înţelept-revoluţionare nu mai sunt. Acest soi de „dezlegare” de păcate e mizerabil, ştiu, aştepţi să ţi se schimbe preferinţele, să mai vezi vreo sută de filme noi, pentru a spune: „Vezi? Nici nu merita efortul. Ia uite ce exagerat e în minutul 23!”. Asta nu înseamnă că în momentul în care spui aceste cuvinte, nu există alte zeci de filme despre care ai spune, cu care te-ai lansa în dans orbital, numai de ai AVEA cum, numai de ai putea echilibra acel cîntec lăuntric cu două-trei fraze, chiar şi de împrumut, chiar şi dezlipite de pe o conservă de compot de vişine şi lipite peste un ansamblu şi aşa aleator de-al lui Schwitters. Dar nu. Eu aştept. Niciodată aşteptarea nu a purtat atît de obraznic şi de îndelungat masca dezertării şi a neputinţei. Şi deşi nu am foarte mult timp liber şi ţin 15°C în casă de dragul economiei, tot cred că lipsa oricărui gen de expresivitate, de la ikebana la tricotat, de la sculptat în lemn la cîntatul la violă, e un handicap. Numai în momente ca acestea, în care mă simt ca o sticlă în vintrele căreia mesajul pe hîrtie a prins viaţă şi se sufocă, învineţit de lipsa de oxigen, realizez asta cu maximă acuitate. Nu e nevoie de funii, ca să te ştii legat de mîini şi de picioare. Port şi eu la chimir, ca fiecare astăzi, punga cu o varietate hibridă de nu-uri prinşi în ciorchine, cu da-ul care e preambul al sfidării, nu afirmare: DA, aşa e,NU am ce să spun!

Sloganul „cunoştinţe practice şi doar ele” ţine, desigur, de o utopie prea ingrată şi prea puţin rewarding.  Dublarea unui gest cotidian printr-un alt gest, gratuit, de povestire sau alt soi de reproducere şi valorificare, creează, după mine, spaţiul de mişcare, de aerisire, ce face diferenţa dintre o carceră şi o cameră de locuit. Şi nici măcar nu e necesar ca gestul acela dublu să devină şi el, la rîndu-i, întreg valorificabil, artă sau manifest. E mai degrabă utilitatea unei flexibilităţi a minţii şi a vederii, empatie prin act, participare activă şi terapeutică, extinderea braţelor, ca să fii sigur că anvergura lor nu se izbeşte de un zid, că nu se află prinse în mrejele invizibile ale unei detenţii abstracte.. Dar pentru aceasta o tehnică minimă, o virtuozitate incipientă măcar, e necesară. Musica practica a lui Barthes.. Şi aşa ajungem înapoi, la autobiciuirea de confesional, la istericalele de mai sus, la un tip de bondage care numai ca voluptate nu e resimţit. Din nefericire.

Şi filmul, pilula metabolică.

    

Kuroy yuki  (Black Snow) de Tetsuji Takechi, 1965. Nu este un film despre cenuşa din aerul Timişorii în zona uzinei Continental, unde e un fel de lagăr în aer liber al bolnavilor de astm şi al rufelor cu pojghiţă de scrum. Film controversat la vremea lui, interzis de guvernul japonez, acuzat de toate relele lumii, de obscenitate şi xenofobie, cu scene de „nuditate psihologică”, cum le numeşte autorul, care aruncă explicit cu piatra în starea de inferioritate vulnerabilă a ţării în faţa invaziei americane. Mixează politica cu eroticul, a accelerat transformarea pink film-ului într-o opţiune cinematografică de proporţii, care a dominat ecranul japonez timp de două decenii. Takechi a revigorat teatrul kabuki în Japonia, după ani de interzicere a acestuia de forţele aliate de ocupaţie, din motiv că are un pronunţat caracter feudal, dar a arătat că există conexiuni între represiunile din perioada Edo, care interziceau femeilor şi tinerilor să joace în piese Kabuki, din cauza prostituţiei şi a homosexualităţii, între interdicţia a însuşi teatrului Kabuki de către americani după război şi, finalmente, între procesul intentat filmului său, Kuroy yuki, de către instituţii aservite. Orice pertinenţă morală a acestor interdicţii se dizolvă în cea mai crasă cenzură politică. De altfel, o mare parte a regizorilor de pink film au afişat, în ciuda elementelor de pornografie softcore şi critică socială din producţiile lor, vederi politice mai degrabă reacţionare, nefavorabile prezenţei străine pe teritoriu japonez. S-a încercat confiscarea tuturor copiilor existente ale filmului. Acesta a beneficiat, în ciuda scandalului, de luări de poziţie din partea comunităţii intelectuale japoneze şi a unor nume proeminente din cinema, precum Nagisa Oshima şi Kobo Abe. E splendidă scena iertării din final, deşi motivele îi sunt chestionabile, care aduce dorinţa nestăvilită de purificare, de mărturisire, dar şi ruptura interioară a femeii, care îşi vede cu disperare  sacrificiul inutil şi fiul dus în faţa plutonului: „am lucrat pentru ei toată viaţa (ca prostituată), ca să te cresc, spune-mi că a meritat!”. Dar filmul e implacabil: nu a meritat. Ecouri din Maria Braun a lui Fassbinder, deşi acolo sunt alte implicaţii, dar şi din Que farei com esta espada? a lui Monteiro, deşi acolo critica prezenţei americane e făcută din perspectiva unor nuclee comuniste.