La MoMA se află expusă o sculptură căreia îi spune black newborn şi care este sculptura lui Brîncuşi, Nou-născut, reluată în material negru. Tot acolo este şi versiunea I , din 1920, a sculpturii lui Brîncuşi. Primesc poza în e-mail cu menţiunea rînjindă: „Voi, românii, nu vă dezminţiţi! 😉 „. Aş vrea să cred că e un gest ludic, ironic, această lucrare complementară, dar ţinînd cont de înverşunările din ultimele decenii, mă tem că nu e aşa. Sau poate că titlul e-mailului mă irită prea tare. Mie mi se pare o acuzaţie post-factum, nedreaptă şi care impune un sens şi o alegere acolo unde acestea nu au fost făcute. Acuzaţia e gravă: cea de rasism. Brîncuşi a optat pentru un nou-născut alb, auriu şi plin ca o pîine. Autoarea celuilalt nou-născut, cel venit să corecteze opţiunea „rasistă” a lui Brîncuşi, vine să întregească dipticul, el singur capabil să dea seama de universalitatea conceptului de naştere. Or, oricît de depăşit ar fi idealismul berkeleyan, el dă, totuşi, o lecţie de bun simţ: deşi conceptele cu care operăm sunt generale, imaginea pe care ne-o facem despre el este, în fiecare dintre cazuri, particulară. Cînd spun „triunghi”, în capul meu apare un triunghi specific, nu toate triunghiurile lumii. Cînd spun „pom”, în mintea mea apare un pom fără frunze sau unul cu frunze, nu poate apărea unul şi cu frunze, şi fără frunze, pentru a desemna imparţialitatea la frunză a noţiunii de pom. Logic, nu? Cînd spun triunghi, în capul meu apare un triunghi fie static, fie în mişcare, fie albastru, negru, cu puncte sau fără puncte, scalen sau isoscel, cu margine albă sau roşie, etc. Nu pot apărea toate triunghiurile, ci unul singur care ţin loc de toate triunghiurile, nediferenţiate, din noţiunea generală de „triunghi”. Imaginea mentală e specifică, are atribute de neocolit. În artă, universalul nu poate fi predicat şi scos la iveală decît într-o formă particulară. Cînd Rilke compara singurătatea cu ploaia, nu reieşea că cei din zonele musonice ar fi cei mai apţi să înţeagă fenomenul, nici că cei din Luxor l-ar ignora total. Acuma stau şi mă gîndesc: Brîncuşi, ca să fie imparţial şi să facă dreptate tuturor, cam cum trebuia să se organizeze? Să împartă nou-născutul în 4 zone de culoare: alb, negru, roşu şi galben, eventual verde, pentru a include şi reprezentările stereotipe ale marţienilor? Să-l facă în dungi, în carouri, cu buline multicolore, stil vărsatul de vînt sau calul stencil-at al lui Medvedkin? Brîncuşi a dorit să dea o reprezentare universală conceptului naşterii, indiferent de culoarea acesteia, dar el aparţinea, totuşi, unei culturi, cea în care copiii se nasc de multe ori blonzi, deşi la maturitate probabil nu mai sunt aşa, sau sunt îmblonziţi în imaginarul comun pentru ca germinaţia să apară cuplată la alte ritmuri naturale observabile, devenite arhetipale, atemporale prin repetiţie: aurul în pîntecele muntelui, grîul în pîntecele pămîntului, copilul în pîntecele matern, paralelism de evoluţie, folclor şi creştinism, o lume în care ciclurile minerale uriaşe, insondabile, corespund, proporţional, ritmurilor vegetale şi umane. Poate chiar cosmice, pentru că la extrem chiar şi zona de întuneric a lunii în fazele sale de creştere şi descreştere corespunde tăieturii abrupte în bobul de graminee, unde se află germenele, generatorul de viaţă, vizibilă şi în sculptura lui Brîncuşi. Secţiunea trunchiază, compromite rotunjimea perfectă a lucrării, însă tocmai din această reţinere a materiei, din această cameră de aer, ca în ou, din suspendarea ei ca gol va izbucni preaplinul debordant al vieţii, se va declanşa saltul întregitor al viului. Toate aceste dezvoltări comportă, evident, şi componenta asta, a coagulării luminii din haos şi întuneric, a ocultării solarului de nocturn, etc., dar iarăşi, nu ca ierarhie a culorilor pielii, nu ca înfruntare dintre alb şi negru din care e musai ca o singură culoare să iasă victorioasă. A-l acuza pe Brîncuşi că a ales copilul alb pentru a ilustra această plinătate a venirii în viaţă înseamnă a sugera că această alegere i-a fost la îndemînă, că avea două modele arhetipale în faţă, iar el a ales tendenţios albul. Dacă e aşa, înseamnă că şi arta neagră a Africii e rasistă? Dar habitatul natural al locuitorilor de acolo îi predispunea, cultural, la o imagine antropomorfică în care omul este, de cele mai multe ori, negru! Albinoşii sunt excepţii care nu creează reguli. Acele măşti şi busturi erau negre înainte de a veni acolo omul alb. Ele nu au devenit negre după o excludere morală, de convieţuire abuzivă cu albul. A specula negrul doar ca formă de rezistenţă identitară înseamnă a-i nega vechimea acestei arte, care precede cu foarte mult întîlnirea inegală cu colonialismul şi care se articulează intern independent de contactul cu Europa. Originar, negrul nu e o concisă formulă de combativitate ideologică, nu e negrul manifestant al celor de la Black Panthers, e mimetic, ritual sau simbolic, nu are vreo antinomie politică la origini şi nu se explică în baza unei dinamici demografice aberante. Se poate spune că Brîncuşi nu e atît de vechi, de milenar, dar a-i imputa altceva decît că se inspira din nişte structuri, esenţe sedimentate în el într-un mod şi nu în altul, la confluenţa dintre găsire, revelare şi invenţie, mi se pare deranjant; a-i deturna sensul, remorcîndu-l la nişte dezbateri ce nu-şi au locul, mi se pare aiurea, jignitor.
Nu sunt rasistă, orice soi de segregări rasiale mă dezgustă, unde e nevoie mă raliez celor care le acuză. Dar cînd mi se dă aşa, a proasta, palme peste faţă, nu ştiu, mă crispează, mă îngrozeşte. O fi lucrarea lui Sherrie Levine the missing piece în seria de aur, bronz şi marmură a nou-născuţilor lui Brîncuşi, întregind o uitare „psihanalizabilă”, o grabă prea transparent-agresivă, dar mie constituirea acestui appropriation art item tot mi se pare trasă de păr, mai ales că Brîncuşi a avut şi un interes deosebit faţă de artele africană şi mediteraneană. Nu înţeleg de ce e nevoie de astfel de gesturi, de aruncare a unor umbre gratuite, tîrzii şi neavenite, peste un mesaj care iniţial nu-şi pusese nimic de acest fel în plan, le contest orice utilitate didactică. Oi fi eu paranoică, se poate ca poanta să fie inofensivă, să fie adresată, ca o tiflă, rigidităţii operei de artă ca operă de artă, în maniera clovnească a lui l.h.o.o.q., dar pe moment sunt acaparată de o interpretare mai întunecată şi mai răuvoitoare a chestiei.
becuri sparte 