Să spun drept, în ultima vreme m-am pricopsit cu o emoţie nouă, nu foarte lăudabilă: invidia. Printr-un accident nefericit, care tinde să se repete, devenind dintr-un caz marginal un fel de tipar al sorţii, tind să dau peste tot mai mulţi oameni care citesc. Citesc mult, schiază printre autori cu agilitate, adună nume şi idei, aruncă poduri şi pasarele peste perioade şi concepte cu o uimitoare dezinvoltură. De aceea sunt geloasă şi mohorîtă. Eu stau la cîte o broşură de 200 de pagini o săptămînă. Mi-am ales facultatea cu cea mai insultătoare lipsă de imaginaţie. De aceea, cînd e să scriu despre ceva şi cuprind cu ochii acest orizont de idei mai sterp ca Bărăganul, mi se taie tot cheful. Aş fi vrut să dau la litere. Ca să nu mai amîn la nesfîrşit vremea cînd voi epuiza pe Sabato şi Pessoa. Bine, se spune că nu ai nevoie de incitanţi pentru a gîndi, pentru a vedea, pentru a interpreta. Dacă faci doar asta, dacă gîndeşti ca reacţie la ce s-a spus, ca mozaicar şi asamblor, nu eşti decît în postura acelui nefericit amintit de Nietzsche, care are nevoie, ca o jucărie mecanică, să-i fie rotită o cheiţă la spate, să-i fie administrată doza zilnică de furaj informaţional, pentru a se pronunţa pentru sau împotriva sa. Doar aşa funcţionează, prin intervenţii exterioare şi ghionturi laterale, gîndirea reactivă. Tristele comparativisme de tot soiul se integrează şi ele în această familie îndoliată de obiecte care se definesc unele prin altele: „ce este acesta?”, „nu ştim ce este acesta, dar el seamănă foarte mult cu un altul, înrudit şi el cu un clan substanţial de asemănători şi pseudo-gemeni”.
Oricît m-aş minţi, uitatul la filme ţine de gîndirea aceasta derivată, grefată pe un corp extern, la care eu vin cu o addenda jalnică de reacţii şi comentarii. Cinefilia e acumulativă, deşi cel mai încurajator este că, în timp, unele din acumulările trecutului se desprind ca solzii şi cad, făcînd mersul, măcar pe o porţiune, mai uşor. M-am obişnuit să-mi fac stocuri de imagini din filmele care mi-au plăcut. A mîntui tensiunea mereu dureroasă a acelor momente ar fi fost, pentru mine, să pot dezlega nodurile pulsînde de emoţie şi încîntare în cuvinte, să uşurez ganglionii aceia umflaţi ca de ciumă. Dar din cauza penuriei menţionate mai sus, de imagini verbale comparabile, de situaţii livreşti sau măcar versuri pop din muzica vremii, totul s-a lăsat amînat, apoi uitat, înfundat în crevasele fără fund ale unor obligaţii voit ignorate, peste care întinzi o nepăsare nesigură. Dar, cum am spus, noroc că uneori mai vine cîte un val şi mai răreşte fauna politentaculară a filmelor despre care îmi pare rău că nu am scris. Simplu: nu le mai văd la fel, au chipul fad, miresme adormite şi nici atît de înţelept-revoluţionare nu mai sunt. Acest soi de „dezlegare” de păcate e mizerabil, ştiu, aştepţi să ţi se schimbe preferinţele, să mai vezi vreo sută de filme noi, pentru a spune: „Vezi? Nici nu merita efortul. Ia uite ce exagerat e în minutul 23!”. Asta nu înseamnă că în momentul în care spui aceste cuvinte, nu există alte zeci de filme despre care ai spune, cu care te-ai lansa în dans orbital, numai de ai AVEA cum, numai de ai putea echilibra acel cîntec lăuntric cu două-trei fraze, chiar şi de împrumut, chiar şi dezlipite de pe o conservă de compot de vişine şi lipite peste un ansamblu şi aşa aleator de-al lui Schwitters. Dar nu. Eu aştept. Niciodată aşteptarea nu a purtat atît de obraznic şi de îndelungat masca dezertării şi a neputinţei. Şi deşi nu am foarte mult timp liber şi ţin 15°C în casă de dragul economiei, tot cred că lipsa oricărui gen de expresivitate, de la ikebana la tricotat, de la sculptat în lemn la cîntatul la violă, e un handicap. Numai în momente ca acestea, în care mă simt ca o sticlă în vintrele căreia mesajul pe hîrtie a prins viaţă şi se sufocă, învineţit de lipsa de oxigen, realizez asta cu maximă acuitate. Nu e nevoie de funii, ca să te ştii legat de mîini şi de picioare. Port şi eu la chimir, ca fiecare astăzi, punga cu o varietate hibridă de nu-uri prinşi în ciorchine, cu da-ul care e preambul al sfidării, nu afirmare: DA, aşa e,NU am ce să spun!
Sloganul „cunoştinţe practice şi doar ele” ţine, desigur, de o utopie prea ingrată şi prea puţin rewarding. Dublarea unui gest cotidian printr-un alt gest, gratuit, de povestire sau alt soi de reproducere şi valorificare, creează, după mine, spaţiul de mişcare, de aerisire, ce face diferenţa dintre o carceră şi o cameră de locuit. Şi nici măcar nu e necesar ca gestul acela dublu să devină şi el, la rîndu-i, întreg valorificabil, artă sau manifest. E mai degrabă utilitatea unei flexibilităţi a minţii şi a vederii, empatie prin act, participare activă şi terapeutică, extinderea braţelor, ca să fii sigur că anvergura lor nu se izbeşte de un zid, că nu se află prinse în mrejele invizibile ale unei detenţii abstracte.. Dar pentru aceasta o tehnică minimă, o virtuozitate incipientă măcar, e necesară. Musica practica a lui Barthes.. Şi aşa ajungem înapoi, la autobiciuirea de confesional, la istericalele de mai sus, la un tip de bondage care numai ca voluptate nu e resimţit. Din nefericire.
Şi filmul, pilula metabolică.
Kuroy yuki (Black Snow) de Tetsuji Takechi, 1965. Nu este un film despre cenuşa din aerul Timişorii în zona uzinei Continental, unde e un fel de lagăr în aer liber al bolnavilor de astm şi al rufelor cu pojghiţă de scrum. Film controversat la vremea lui, interzis de guvernul japonez, acuzat de toate relele lumii, de obscenitate şi xenofobie, cu scene de „nuditate psihologică”, cum le numeşte autorul, care aruncă explicit cu piatra în starea de inferioritate vulnerabilă a ţării în faţa invaziei americane. Mixează politica cu eroticul, a accelerat transformarea pink film-ului într-o opţiune cinematografică de proporţii, care a dominat ecranul japonez timp de două decenii. Takechi a revigorat teatrul kabuki în Japonia, după ani de interzicere a acestuia de forţele aliate de ocupaţie, din motiv că are un pronunţat caracter feudal, dar a arătat că există conexiuni între represiunile din perioada Edo, care interziceau femeilor şi tinerilor să joace în piese Kabuki, din cauza prostituţiei şi a homosexualităţii, între interdicţia a însuşi teatrului Kabuki de către americani după război şi, finalmente, între procesul intentat filmului său, Kuroy yuki, de către instituţii aservite. Orice pertinenţă morală a acestor interdicţii se dizolvă în cea mai crasă cenzură politică. De altfel, o mare parte a regizorilor de pink film au afişat, în ciuda elementelor de pornografie softcore şi critică socială din producţiile lor, vederi politice mai degrabă reacţionare, nefavorabile prezenţei străine pe teritoriu japonez. S-a încercat confiscarea tuturor copiilor existente ale filmului. Acesta a beneficiat, în ciuda scandalului, de luări de poziţie din partea comunităţii intelectuale japoneze şi a unor nume proeminente din cinema, precum Nagisa Oshima şi Kobo Abe. E splendidă scena iertării din final, deşi motivele îi sunt chestionabile, care aduce dorinţa nestăvilită de purificare, de mărturisire, dar şi ruptura interioară a femeii, care îşi vede cu disperare sacrificiul inutil şi fiul dus în faţa plutonului: „am lucrat pentru ei toată viaţa (ca prostituată), ca să te cresc, spune-mi că a meritat!”. Dar filmul e implacabil: nu a meritat. Ecouri din Maria Braun a lui Fassbinder, deşi acolo sunt alte implicaţii, dar şi din Que farei com esta espada? a lui Monteiro, deşi acolo critica prezenţei americane e făcută din perspectiva unor nuclee comuniste.
becuri sparte 