- Vrioon de Alva Noto şi Ryuichi Sakamoto
[publicat de mine și în scrieliber.ro]
Imaginaţi-vă o intersecţie, într-o toamnă, spre sfârşit. Nu, următorul lucru nu va fi să vi-l imaginaţi pe Richard Gere căutându-şi melancolic jumătatea, într-un New York suprapoluat şi suprapopulat.
Filmul e dintr-un oraş incolor, obişnuit, cu oameni înţepeniţi în zgribulire pe după geamuri, de unde ecranele pâlpâie neauzite şi himerice, dând chipurilor o imobilitate catatonică. Intersecţia e pustie, semafoarele îşi schimbă conştiincios luminile pentru un trafic inexistent. Din când in când, valuri de frunze răbufnesc dintr-un cer de inox. Praful se răscoală, urcă spre ferestre, ca să vadă înăuntru măşti de ipsos pe care abajururi zimţate aruncă umbre găurite. Vântul scârţâie şi suflă îndrăcit descântece, scurmă prin gunoaie sau suspină ca o hârtie cotropită de foc. Singurătatea e totală, singura urmă de viaţă ce traversează intersecţia, anarhic, încâlcit, fără atenţie la semafoarele ciclopice, sunt frunzele, harpii despletite muşcând din garduri. Încremenesc hieratic pentru o clipă, pentru a-şi încleşta nervurile şi peţiolurile mai apoi – titani sfărîmicioşi şi anonimi pe un asfalt cocoloşit de brumă.
În aerul indigo şi contractat de frig, băltoacele încep sa se strangă asemeni unor răni – tăieturi mioape în care pâlpâie, la mijloc, un ochi lichid de viaţă. Spoiala fragilă a gheţii ezită să le acopere de tot. Într-o parte a intersecţiei, cale triumfală, se desface un drum larg şi generos ca o promisiune de aer curat, la capătul căruia, deasupa oraşului, o burtă uriaşă de sticlă verde ascunde ce a mai ramas nedigerat din soare. Oraşul e într-o zonă temperată. Nopţile în noiembrie vin repede şi nepoliticos, ca nişte creditori sătui sa aştepte, de care toţi se feresc în spatele uşilor ferecate. De acolo, pulsul oraşului sună greu, comatos, în cadenţe surde, lansate de troli în subterane. Electricitatea animă oraşul ca un sistem vascular invizibil, înecându-l într-un nor sferic şi violaceu, ce bâzâie in surdină.
În pacea de cuarţ, rece si insinuantă ca o vată , semafoarele, obsesiv de precise până atunci, se dereglează. Pâlpâirile nu mai au nicio noimă, devin prea rapide si intermitente, apar simultan doua, chiar trei lumini. Cochetăria deşănţată se transmite viral în toată intersecţia, creând imaginea unei alarme polifonice, alerta mută si colorată a unui sistem înnebunit de groază. Simfonia unui unui mic oraş, regizată de un Ruttmann care a luat-o razna. Câteva becuri cedează, într-un ultim spasm exploziv. Celelalte, ameninţate de scurtcircuit, continuă sa semnalizeze prudent, într-o beatitudine complice. Ca nişte momeli agăţate de liţă şi aruncate într-un iaz cu peşte puţin si ameţit, de sus încep sa se prelingă sunete. Şerpuiesc printre cuburile etajate ale aerului şi se izbesc de pământ în inflorescenţe sonore. Rari şi preţioşi – cioburi de fulger avide să plesnească în respiraţia întretăiată a lui noiembrie, linguri de argint lovind in blidul murdar al trotuarului – şerpii scânteietori îşi sparg capetele de bordúri şi capote. Feeria e inexplicabilă şi se strecoară printre lucruri, ca o ţesătură deasă de ploaie estivală.
S-a întâmplat că, în acea noapte, oraşul a urcat, tiptil, câteva grade bune spre nord. Gâtuit de emoţie, şi-a împlinit visul: să vadă Aurora Boreală. Nu a ajuns foarte departe, căci drumul era presărat cu munţi, porturi şi cu alţi nenumăraţi visători. Mai mult şi-a imaginat-o decât a văzut-o. Dar şi-a întins mâna şi pe vârfurile degetelor, sub unghii chiar, s-a ales cu nişte paiete irizate, sclipici magic din poala aurorei. Îndrăzneala l-a costat: şi-a rupt câteva ligamente, nişte capilare periferice au încetat să funcţioneze. În partea de sud a oraşului firele de telegraf zăceau desprinse din măselele solitare ale stâlpilor, tentacule rupte de trup pe epiderma bituminoasă; câinii de prin curţi au visat cum lunecau la vale cu tot cu cuşcă, în timp ce ploaia de pisici de pe acoperişurile aplecate într-o rână a ridicat şi mai ridică şi astăzi întrebări printre rarii istoriografi şi multiplii bârfitori ai oraşului.
Bucuria oraşului era nespusă. În nopţile când minţile omeneşti se stingeau una câte una, decuplate de somn, copsese gândul si plănuise escapada. De sub hârtiile pătate de grăsime ce i se lipeau de faţă, de sub miile de tocuri ce-i gâdilau braţele sau îi ciuruaiu abdomenul, de sub grefele liniilor de tramvai si sutúrile ţevilor de apă, oraşul pândea momentul, saltul, înfrigurat şi misterios. Acum se alesese cu minunea şi se simţea de trei ori mai mare.
Un „şşşşşşş“ lugubru străbătu străzile negre şi zăngăni geamurile, pregătind reprezentaţia. Dar pentru că era pustiu şi pentru că era învelit etanş într-un tapet solid de uşi, urechi şi pleoape închise, pentru că nu avea cui dărui o parte din fericirea lui, oraşul a aruncat-o în singurul loc colcăind de viaţă: deasupra unei intersecţii în care nişte semafoare chioare si un grup de frunze zănatice jucau cadril. Albumul Vrioon de Alva Noto şi Ryuichi Sakamoto (2002) e acest sunet al stării de graţie pentru oraşele prea sudice şi nostalgice, visând la auroră.
P.S. Preferabilă e ascultarea la căşti.
becuri sparte 