Dora-Zvenigora

Mă sună Dora şi mă anunţă că are nevoie de un caz. Ce fel de caz? Studiu de caz. O compătimesc şi îi spun că în staţiile de tramvai, în piaţa 700 mai ales, găseşte cu zecile. Nu, Dora are ezitări. E sigură că fiecare dintre zecile de cazuri susceptibile de a face obiectul unor studii au fost confiscate deja, eventual rezervate cu bani. Ce perioadă ferice pentru bieţii oameni. Dora e la sociologie şi o interesează tot, orice multimplu de unu, exclus unu. Adică orice e grup şi mişcă şi se întîlneşte de două ori în acelaşi loc şi în aceeaşi formaţie, are toate şansele să emită raze sociologice. Dora e la fel de pasionată de galeriile de fotbal, de grupusculele de metalişti, de clubul iubitorilor de tricotaje şi de porumbeii din Piaţa Operei. E neobosită în a fabrica grafice comportamentale, am impresia că ar cocheta şi cu prognozele şi cu chiromanţia, pardon, sociomanţia. Vrea să ştie cum se „compactează” oamenii, adică cum se reunesc în grupuri compacte, în jargonul Dorei, care chiar şi atunci cînd nu e pe fugă, tinde să compacteze cuvintele, ca să nu piardă vremea de pomană. O întreb dacă noi, acum, vorbind la telefon, suntem grup sociologic. Răspunde sec: da şi nu, apoi schimbă tema. „Cazul meu vei fi tu!”. Cum eu? Păi eu sunt maxim un necaz, un anti-caz. Îi spun că dacă sunt caz , din simplul motiv că îmi cumpăr Dero cînd merg la Kaufland, să mă scutească, nu stau să-mi dau ochii peste cap, arborînd mecla standard de adoraţie a unui produs ideal, silabisind extatic felul în care acesta mi-a schimbat viaţa. Auzisem eu pe undeva că cei pe care Dora îi mai serveşte cu bere prin baruri şi le împrumută ţigări cu nemiluita şi cu nenumărata, sfîrşesc în a ocupa un loc confortabil în insectarul de cazuri al Dorei, din care aceasta extrage din cînd în cînd cu penseta cîte un număr de telefon, pentru a-ţi servi, la cafea, întrebarea năucă: crezi că e cazul ca prin curtea Muzeului Satului să se plimbe cupluri de llama? Mă simt ca o broască de laborator cu picioarele galvanizate. Doar ne ştim de ceva timp.. Dora ştie că de ani buni mă grozăvesc că merg la Roadburn în Olanda, dar că rămîn, neabătut, numai cu dorinţa, călcată frumos şi pusă la icoane, între mănunchiuri parfumate de cimbru şi busuioc. Îmi spune că nu poate face un studiu din oamenii ce „vor să…”, pentru că deşi dorinţele se pliază oarecum pe caracteristicile grupurilor şi pe trăsături reale, nu virtuale ale lor, nu poate lua în serios o asemenea propunere. Aceste insidioase „vreau să..” ne fac să ne mişcăm într-o zonă plină de protuberanţe nerealiste, să desfigurăm frontierele în care chiar suntem şi ne transferă în altele, în care ne imaginăm că am fi. Aha, serviciu lisergic la domiciliu deci.. Pe ea o interesează doar ceea ce a încetat să mai fie orizont, doar ceea ce a fost actualizat şi trecut în dosar la experienţă, nu la veleităţi. Bine, dar Cioran, cu sunt oameni care nu pot trăi mai departe decît negîndu-se continuu.”Lasă, Cioran nu e Durkheim”, mi-o taie Dora cu scrîşnet de măcelar. Mă gîndesc că are dreptate. Proiectul nemaivăzut de ameliorare planetară al Dorei este să-i scriu despre 4 filme diferite la prima vedere, dar pe care să le reunesc printr-o temă. Dora, cu mintea ei de sociolog, crede că dacă reuşesc, la nivel de conţinut, să văd continuităţi dincolo de eterogenitate, înseamnă că sunt o conştiinţă unitară cu o pasiune de granit, că sunt mai lipită de grupul sociologic al “uitătorilor” la film decît e o scoică nomadă de fundul unei corăbii. Extraordinar.. Aşa mai aflu ce cred unii şi alţii despre mine. Cît despre grupul imaginar, nici o problem, Dora extrapolează, face să convieţuiască în interiorul meu o populaţie întreagă de  pigmei carpatini, la nevoie spune că textul e operă colectivă, la care fiecare a contribuit cu un păr, cu o unghie, un fel de Celluloid Liberation Front mai rural. Acuma stau şi mă gîndesc de unde să dau un copy paste…