Am văzut două filme cu Asta Nielsen, diva cu talie viperină: Die Suffragette şi Die Filmprimadonna. Pe primul l-am văzut astă-seară, pe al doilea anul trecut. Amîndouă filmele au dezavantajul că sunt amputate, cu părţi pierdute pentru totdeauna. Şi cum restaurarea ruinelor magnifice este treaba muzeelor, şi aceste două filme au fost preluate şi prelucrate de două muzee. Mutilarea le dă un aer de semi-tragedie augustă, în ciuda caracterului ironic al poveştilor. Te comporţi cu mai puţină ceremenie în faţa unei integrităţi fizice, chiar venerabile, chiar avînd o sută de ani, decît aici, unde lipsesc atîtea, unde colecţia de organe e învăluită în giulgiul, ca o mască, al cuvîntului, iar textul îşi dezvăluie, mai acut ca niciodată, caracterul textil, de ţesător de punţi şi tendoane în corpul traumatizat al vizibilului. Peliculele sunt din loc în loc completate cu intertitluri lungi, care narează pasaje consistente şi nu mai sunt doar surogate vizibile, citeţe ale vocii. Vocea redusă la tăcerea scrierii, sunetul său tradus în sinuozitatea austeră a literei, nu a notei muzicale, acompaniind vizibilul ca o legendă coextensivă hărţii, sau o cusătură între două file de carte ilustrată, aici e înlocuită cu fragmente de scenariu. Aceste lungi pasaje naratoare suspendă filmul, vizionarea lui pare să ia forma unei cardiograme sau aminteşte de ceea ce nu este filmul, în viziunea lui Jafar Panahi, iar filmul nu este a-i citi acţiunea, nici măcar sub forma maxim economizată, epurată a scenariului, deşi de multe ori prologul se prezintă în această formă, de rulou desfăşurat de un herald pe ecran. Filmul nu este şedinţă de lectură a unei piese de teatru nou-lansate, deşi poate , probabil, să fie şi asta, iar aici chiar este lecturare a pseudo-didascaliei. Litera ţese structura ce lipseşte la fel cum bucăţile albe de tencuială completează spaţiul orb acolo unde fresca e distrusă, descrie şi captează imagini virtuale acolo unde nu se poate vedea nimic, permite imagini polimorfe acolo unde imaginea unică, gîndită de regizor, nu mai există. Servind drept cartilagiu între vertebre, textul în filmul mut aici se extinde şi înlocuieşte vertebre întregi. Filmele sunt din seria Women, know your heroes! 🙂 şi arată o Nielsen care joacă altfel decît suratele sale bolnave de dragoste, gesturi largi şi autodistrugere din filmul italian din epocă, rememorate de Peter Delpeut cu atîta căldură în Diva Dolorosa.
becuri sparte 