Abundenţa de iluminat industrial nu luminează, ci întunecă. Aşa pare să reiasă din filmul lui Shahid Sohrab Saless Tagebuch eines Liebenden , din 1976. Feţele sunt indistincte, pot ascunde la fel de bine cicatrici, nasuri cârne sau dinţi ciobiţi. Clarobscurul e la orice oră din zi şi mai ales atunci când cel mai nezgomotos loc de pe faţa metropolei e izolarea taciturnă între zidurile apartamentului.
Personajul central lucrează într-o măcelărie. Carne şi singurătate – mi-am amintit unde am întâlnit acest paradox al alaturării cărnii şi secluziunii, forma umană respinsă în toate aspectele sale insidioase: social, emoţional, material. Ce ramâne din ea (forma) e o nostalgie vagă, contituentul sau primar şi amorf – carnea, aproape abstractă în capacitatea sa de a fi orice, de a aparţine oricărei fiinţe vii, virtualitatea infinită într-un bulgăre sangerând. Îi ghiceşti prezenţa sub orice epidermă, înţelegi că un puls nu îşi poate croi albia decât sapând galerii prin ea, aparându-le ca de un lut ce-şi surpă malurile, reţele de canale pe care le menţine funcţionale printr-un flux sanguin continuu, alert. E viaţa ca mişcare împotriva inerţiei agresive a nefiinţei. Carnea “subîntinde” viaţa, însă situaţia când venim în contact cu ea ca sumă de potenţialităţi anulate, nu ca actualitate identificabilă, când nu îi mai ghiceşti originea si apartenenţa organică, este prin dezintegrarea sau deteriorarea vieţii şi a formei sale particulare . Când mi-am rupt degetul, am văzut mai bine din ce sunt asamblat, când mă tai, vindecarea implică formarea de ţesuturi moarte.
Cartea la care ma gândeam este Regele Arinilor, de Michel Tournier, cu toate că acea perversitate absolut prezentă, dar absolut discutabilă din prima parte a cărţii nu e prezentă aici. Dar există şi acolo alienare şi mă întrebam dacă obsesia cărnii nu e o încercare de a stabili, incepând de la zero, de la cea mai elementară şi irecognoscibilă fizicalitate, comunicarea, apropierea, aproprierea, sau invers: derâderea şi înjosirea vieţii până la haos, rânjetul terfelitor aruncat în faţa disperării, generate de legăturile rupte cu ea. Întunericul peliculei sporeşte senzaţia de primitiv, inform, pre-social, cavernos. Mie mi-a fost greu să discern care dintre cele doua opţiuni e cea a personajului. Gândurile mi-au luat-o mai apoi pe o pantă mai neserioasă şi m-am gândit la schema aceea din Naboer – am omorât-o, dar nu mi-am dat seama, medicii au descoperit-o sub patul meu.
Filmul e realizat în acea manieră caracteristică lui Saless, care pune publicul pe fugă, din cauza alurii, sau ,mai degrabă, a anti-alurii de film de mâna a doua, copiat şi recopiat de mii de ori de pe o casetă pe alta, pârâind, fâsâind. Copia ajunsă la tine e cea cu numărul 572, asta în condiţiile în care exemplarul cel mai apropiat de original care se mai găseşte este cel cu numărul 432. Mai mult auzi zgomotul tehnologiei care făcut posibilă proiectarea filmului de-a lungul îndelungii sale re-clonări decât sunetele care au fost intenţionate în scenariu. Filmul duce cu sine, astfel, prin reziduuri sonore şi zgârâieturi pe peliculă, o parte din biografia sa de călător, din răni şi interferenţe, iar cu fiecare vizionare a sa, experienţa de viaţă şi de cicatrici a Jurnalului creşte. Noroc că VHS-urile au trecut, oarecum , pe linie moartă.
Vizual, filmul e ca o înregistrare clandestină a unei existenţe neremarcabile, vag conştiente de un ochi străin, poate de aceea ferite şi menţinute în limitele unei cuminţenii suspicioase, jurnal video construit din memoriile incerte ale unor camere uitate pe undeva, dispărute oficial din topografia urbană. E banalitatea care nu clocoteşte premonitoriu.
becuri sparte 