Noaptea fără lună a lui Smolders

Îmi lipsește siguranța că aș fi înțeles ceva din acest film – Nuit Noire , de Olivier Smolders.

Sunt foarte multe insecte, specii amintind de preotese exotice, de ustensilele ginecologice ale lui Cronenberg din Dead Ringers, de caligrame și ciocli, de monumentala imobilitate a sedimentelor minerale. Imaginile însă nu creeează impresia că ar fi luate dintr-un stoc bun la toate al National Geographic, nu au pedanteria și stereotipia imaginii frumoase si emoționante, ca în The Tree Of Life. Aici frumusețea este vibrantă, tulburatoare, întreruptă la jumatatea elanului, căci sensul său scapă articulării și simți subteran că nu e inofensivă.

Nu știi dacă ai în față aventura psihanalitică a unei părți a lumii cu trecut colonial, culpă cristalizată în coșmarul colectiv și pulverizată apoi în doze mici și obsedante la toți cetățenii săi. Unor filme nu le stă bine în corsetul logicii, tot așa cum Ditei von Teese nu-i stă bine cu ruj sidefat. Dar nu e aceasta marea libertate a filmului: fragmentarea spațiului, ieșirea din logica lui “și apoi”, a inducțiilor strâmte, crearea idiosincraziilor celor mai aberante, a miriapozilor narativi? Nu e primul film care o face, în nici un caz, dar o face cu o naturalețe superbă și recunosc că această suspensie în care plutesc faptele, ca vișinele intr-un jeleu, îmi place mai mult decât filmul cel mai atent la detalii al unui Hsiao Hsien.

Sunt trimiteri la Revelatorul lui Garrel, cu tunelul acela pe care entomologul-personaj principal îl traversează cu pași lenți sau grăbiți, însă întotdeauna mărunți, dozați cu răbdarea meticuloasă a cuiva care lucreaza cu detalii minuscule, extindere la membrele inferioare a unui imperativ profesional al celor superioare. Se vede și Lynch, însă la Smolders exista o forță pozitivă irepresibilă, un val de simpatie, câteva unde de căldură și interogații subite, ieșiri din macabru, nu și din mister. Daca e să compar acest film cu oroarea față de tot ce înseamnă procese organice feminine, față de naștere , din Eraserhead, aș spune că Lynch nu iese deloc bine din comparație.

O eclipsă eternă planează asupra orașului, cu un smoc de lumina ieșind din conturul arzător al astrului acoperit, ca un deget de sub plapumă. Când se luminează, lumina cade pe o vacă, ce se luminează treptat, de la creștet, așa cum se luminează și Terra in documentarele astronomice, revelând o blană imprimată cu un mapamond imaginar, o chestie care bate orice cosmologie egipteană, un fel de Geb cu ambiții mai mici.

Pentru superstițioși, filmul aduce un plus de informație: fascinat in fața unui pui mort de maimuță, un taxidermist își indeamnă colegul să atingă animalul pentru a avea noroc in dragoste. Același mumificator  deține un bar , într-un acvariu de sticlă, o reuniune de cheflii în care beau și suferă, exclusiv cu absint, câteva zeci de broaște împăiate, ca într-o parodie pantomimică la excesul de mușterii umani din Renoir sau Toulouse-Lautrec. Dacă vă gândiți să sunați la PETA, vedeți întâi filmul, nu e așa de crud cum pare.

Entomologia oferă o soluție imagistică pentru explorarea re-nașterii ,a zestrii genetice,  a deturnării memoriei, a inculcării complexelor: o femeie moare, se preschimbă treptat într-un cocon, apoi într-o crisalidă conținând o altă femeie, prezență constantă a viselor-amintirilor protagonistului. La începutul filmului, o insectă agonizează, descriind cercuri în jurul unui ac care o țintuiește de o pânză. Odată moartă, aceasta nu își va mai schimba forma, pe acest fapt mizează insectarele. La începutul filmului, o fetiță este asasinată, realmente sau doar în vis, de un psihopat mascat în lup. Imaginea fetiței se va conserva intactă în mintea băiatului care vede scena, imagine ce se va prinde cu un ac de pînza memoriei lui și, la fel ca forma insectei, fetița nu se va schimba odată cu trecerea anilor, nu va crește, va rămîne aceeași. Pe acest fapt mizează remușcarea. Băiatul, devenit adult,  e prins și el în cercul obsesiei, incapabil să se desprindă de pânza ca tablou al faptelor trecutului. Spre deosebire de fetiță și insectă, el încă mai descrie cercuri. Pe acest fapt mizează nevroza, iar ieșirea din ea va fi atunci când, în sfârșit, acesta va vedea sau va visa fetița devenită femeie, anulând crima sau, cel puțin, obsesia ei.

Alte apariții remarcabile: câinele cu trei picioare, ce se intinde cu o grație de balerină, omul cu blană de lup trasă peste cap, ce amintește, iarăși, de Cronenberg, păpușarii gemeni – specie nemuritoare, vitală în bunul mers al lumii, pentru continuarea căreia providența a și asigurat deja o pereche de frați identici.

În clarobscurul în care se țes insule de coerență, apare strigătul alertat al unui arhivist de film: lumina va strica totul, nu vom mai avea film de nici un fel dacă ieșim din întuneric! La lumière pune in pericol invenția fraților Lumière.

Sirop de tuse şi abolirea geografiei

Vrioon de Alva Noto şi Ryuichi Sakamoto

[publicat de mine și în scrieliber.ro]

Imaginaţi-vă o intersecţie, într-o toamnă, spre sfârşit. Nu, următorul lucru nu va fi să vi-l imaginaţi pe Richard Gere căutându-şi melancolic jumătatea, într-un New York suprapoluat şi suprapopulat.

Filmul e dintr-un oraş incolor, obişnuit, cu oameni înţepeniţi în zgribulire pe după geamuri, de unde ecranele pâlpâie neauzite şi himerice, dând chipurilor o imobilitate catatonică. Intersecţia e pustie, semafoarele îşi schimbă conştiincios luminile pentru un trafic inexistent. Din când in când, valuri de frunze răbufnesc dintr-un cer de inox. Praful se răscoală, urcă spre ferestre, ca să vadă înăuntru măşti de ipsos pe care abajururi zimţate aruncă umbre găurite. Vântul scârţâie şi suflă îndrăcit descântece, scurmă prin gunoaie sau suspină ca o hârtie cotropită de foc. Singurătatea  e totală, singura urmă de viaţă ce traversează intersecţia, anarhic, încâlcit, fără atenţie la semafoarele ciclopice, sunt frunzele, harpii despletite muşcând din garduri.  Încremenesc hieratic pentru o clipă, pentru a-şi încleşta nervurile şi  peţiolurile mai apoi – titani sfărîmicioşi şi anonimi pe un asfalt cocoloşit de brumă.

În aerul indigo şi contractat de frig, băltoacele încep sa se strangă asemeni unor răni – tăieturi mioape în care pâlpâie, la mijloc, un ochi lichid de viaţă. Spoiala  fragilă a gheţii ezită să le acopere de tot. Într-o parte a intersecţiei, cale triumfală, se desface un drum  larg şi generos ca o promisiune de aer curat, la capătul căruia, deasupa oraşului, o burtă uriaşă de sticlă verde ascunde ce a mai ramas nedigerat din soare. Oraşul e într-o zonă temperată. Nopţile în noiembrie vin repede şi nepoliticos, ca nişte creditori sătui sa aştepte, de care toţi se feresc în spatele uşilor ferecate. De acolo, pulsul oraşului sună greu, comatos, în cadenţe surde, lansate de troli în subterane. Electricitatea animă oraşul ca un sistem vascular invizibil, înecându-l într-un nor sferic şi violaceu, ce bâzâie in surdină.

În pacea de cuarţ, rece si insinuantă ca o vată , semafoarele, obsesiv de precise până atunci, se dereglează.  Pâlpâirile nu mai au nicio noimă, devin prea rapide si intermitente, apar simultan doua, chiar trei lumini. Cochetăria deşănţată se transmite viral în toată intersecţia, creând imaginea unei alarme polifonice, alerta mută si colorată a unui sistem înnebunit de groază. Simfonia unui unui mic oraş, regizată de un Ruttmann care a luat-o razna. Câteva becuri cedează, într-un ultim spasm exploziv. Celelalte, ameninţate de scurtcircuit, continuă sa semnalizeze prudent, într-o beatitudine complice. Ca nişte momeli agăţate de liţă şi aruncate într-un iaz cu peşte puţin si ameţit, de sus încep sa se prelingă sunete. Şerpuiesc printre cuburile etajate ale aerului şi se izbesc de pământ în inflorescenţe sonore. Rari şi preţioşi – cioburi de fulger avide să plesnească în respiraţia întretăiată a lui noiembrie, linguri de argint lovind in blidul murdar al trotuarului – şerpii scânteietori îşi sparg capetele de bordúri şi capote. Feeria e inexplicabilă şi se strecoară printre lucruri, ca o ţesătură deasă de ploaie estivală.

     S-a întâmplat că, în acea noapte, oraşul a urcat, tiptil, câteva grade bune spre nord. Gâtuit de emoţie, şi-a împlinit visul: să vadă Aurora Boreală. Nu a ajuns foarte departe, căci drumul era presărat cu munţi, porturi şi cu alţi  nenumăraţi visători. Mai mult şi-a imaginat-o decât a văzut-o. Dar şi-a întins mâna şi pe vârfurile degetelor, sub unghii chiar, s-a ales cu nişte paiete irizate, sclipici magic din poala aurorei. Îndrăzneala l-a costat: şi-a rupt câteva ligamente, nişte capilare periferice au încetat să funcţioneze. În partea de sud a oraşului firele de telegraf zăceau desprinse din măselele solitare ale stâlpilor,  tentacule rupte de trup pe epiderma bituminoasă; câinii de prin curţi au visat cum lunecau la vale cu tot cu cuşcă, în timp ce ploaia de pisici de pe acoperişurile aplecate într-o rână a ridicat şi mai ridică şi astăzi întrebări printre rarii istoriografi şi multiplii bârfitori ai oraşului.

Bucuria oraşului era nespusă. În nopţile când minţile omeneşti se stingeau una câte una, decuplate de somn, copsese gândul si plănuise escapada.  De sub hârtiile pătate de grăsime ce i se lipeau de faţă, de sub miile de tocuri ce-i gâdilau braţele sau îi ciuruaiu abdomenul, de sub grefele liniilor de tramvai si sutúrile ţevilor de apă, oraşul pândea momentul, saltul, înfrigurat şi misterios.  Acum se alesese cu minunea şi se simţea de trei ori mai mare.

Un „şşşşşşş“ lugubru străbătu străzile negre şi zăngăni geamurile, pregătind reprezentaţia. Dar  pentru că era pustiu şi pentru că era învelit etanş într-un tapet solid de uşi, urechi şi pleoape închise,  pentru că nu avea cui dărui o parte din fericirea lui,  oraşul a aruncat-o în singurul loc colcăind de viaţă: deasupra unei intersecţii în care nişte semafoare chioare si un grup de frunze zănatice jucau cadril.  Albumul Vrioon  de  Alva Noto şi Ryuichi Sakamoto (2002)  e acest sunet al stării de graţie pentru oraşele prea sudice şi nostalgice,  visând la auroră. 

P.S. Preferabilă e ascultarea la căşti.

La măcelar cu Shahid

Abundenţa de iluminat industrial nu luminează, ci întunecă. Aşa pare să reiasă din filmul lui Shahid Sohrab Saless Tagebuch eines Liebenden , din 1976. Feţele sunt indistincte, pot ascunde la fel de bine cicatrici, nasuri cârne sau dinţi ciobiţi. Clarobscurul e la orice oră din zi şi mai ales atunci când cel mai nezgomotos loc de pe faţa metropolei e izolarea taciturnă între zidurile apartamentului.

Personajul central lucrează într-o măcelărie. Carne şi singurătate – mi-am amintit unde am întâlnit acest paradox al alaturării cărnii şi secluziunii, forma umană respinsă în toate aspectele sale insidioase: social, emoţional, material. Ce ramâne din ea (forma) e o nostalgie vagă, contituentul sau primar şi amorf – carnea, aproape abstractă în capacitatea sa de a fi orice, de a aparţine oricărei fiinţe vii, virtualitatea infinită  într-un bulgăre sangerând. Îi ghiceşti prezenţa sub orice epidermă, înţelegi că un puls nu îşi poate croi albia decât  sapând galerii prin ea, aparându-le ca de un lut ce-şi surpă malurile, reţele de canale pe care le menţine funcţionale printr-un flux sanguin continuu, alert. E viaţa ca mişcare împotriva inerţiei agresive a nefiinţei.  Carnea “subîntinde” viaţa, însă situaţia când venim în contact cu ea ca sumă de potenţialităţi anulate, nu ca actualitate identificabilă, când nu îi mai ghiceşti originea si apartenenţa organică, este prin dezintegrarea sau deteriorarea vieţii şi a formei sale particulare .  Când mi-am rupt degetul, am văzut mai bine din ce sunt asamblat, când mă tai, vindecarea implică formarea de ţesuturi moarte.

Cartea la care ma gândeam este Regele Arinilor, de Michel Tournier, cu toate că acea perversitate absolut prezentă, dar absolut discutabilă din prima parte a cărţii nu e prezentă aici. Dar există şi acolo alienare şi mă întrebam dacă obsesia cărnii nu e o încercare de a stabili, incepând de la zero, de la cea mai elementară şi irecognoscibilă  fizicalitate, comunicarea, apropierea, aproprierea, sau invers: derâderea şi înjosirea vieţii până la haos, rânjetul terfelitor aruncat în faţa disperării, generate de legăturile rupte cu ea. Întunericul peliculei sporeşte senzaţia de primitiv, inform, pre-social, cavernos. Mie mi-a fost greu să discern care dintre cele doua opţiuni e cea a personajului. Gândurile mi-au luat-o mai apoi pe o pantă mai neserioasă şi m-am gândit la schema aceea din Naboer – am omorât-o, dar nu mi-am dat seama, medicii au descoperit-o sub patul meu.

Filmul e realizat în acea manieră caracteristică lui Saless,  care pune publicul pe fugă, din cauza alurii, sau ,mai degrabă, a anti-alurii de film de mâna a doua, copiat şi recopiat de mii de ori de pe o casetă pe alta, pârâind, fâsâind. Copia ajunsă la tine e cea cu numărul 572, asta în condiţiile în care exemplarul cel mai apropiat de original care se mai găseşte este cel cu numărul 432. Mai mult auzi zgomotul tehnologiei care făcut posibilă proiectarea filmului de-a lungul îndelungii sale re-clonări decât sunetele care au fost intenţionate în scenariu. Filmul duce cu sine, astfel, prin reziduuri sonore şi zgârâieturi pe peliculă, o parte din biografia sa de călător, din răni şi interferenţe, iar cu fiecare vizionare a sa, experienţa de viaţă şi de cicatrici a Jurnalului creşte. Noroc că VHS-urile au trecut, oarecum , pe linie moartă.

Vizual, filmul e ca o înregistrare clandestină a unei existenţe neremarcabile, vag conştiente de un ochi străin, poate de aceea ferite şi menţinute în limitele unei cuminţenii suspicioase, jurnal video construit din memoriile incerte ale unor camere uitate pe undeva, dispărute oficial din topografia urbană. E banalitatea care nu clocoteşte premonitoriu.