Diavolul și bunul Dumnezeu la un pas de revoluție

Ce m-a făcut să văd filmul până la urmă a fost, recunosc, celebritatea multora dintre imaginile sale, în special cea a căpitanului Corisco, cât și includerea lui Rocha în multe liste de film dedicate cinema-ului poetic. Nu mă pricep la comparații, însă Deus e o Diabo na Terra do Sol (1964) și nemțescul Der plotzliche Reichtum der armen Leute von Kombach (1971) sunt filmele în care chitara contemporană realizării lor face casă excelentă cu subiectul istoric. În primul mai ales, simți de ce baladele improvizate intră în categoria ”popular music” și nu la cultură cu ifose. Nu Sofia Coppola a inventat astfel de suprapuneri anacronice. Și oricum, faptul că lipește imaginea unei regine răzgâiate pe o muzică ce se vrea purtătoarea de cuvânt a unei noi boeme cu colții extirpați, nu plasează filmul lui Coppola nici măcar în continuarea gestului lui Volker Schlöndorff și al lui Glauber Rocha, care a fost altfel direcționat, spre cei care trebuiau “să mănânce cozonac, dacă nu au pâine”.

Filmul nu aduce nimic nou în materie de acțiune: o mână de oameni, sătui de abuzuri, se războiesc cu balaurii injustiției, în Brazilia anilor ’40. E invocat și Sfântul Gheorghe de câteva ori. Războiul despre care se vorbește atât nu se simte, nu se vede, are loc undeva într-o realitate inoperantă, neesențială. Monologurile se desfășoară lent, cu privirile ațintite în interior sau în neant, ca și cum se încearcă prinderea unei forțe transcendente în acest joc al cruzimii în care umiliții sunt neputincioși. Însă ajutorul nu vine de nicăieri și mai ales de sus. Dumnezeu e angajat în altă parte, nu are timp de cei cărora nu le place cum a lăsat El lumea. Orice moment, pentru că poate fi ultimul, e timpul evocării și invocării celor pierduți, nu al mobilizării, ci al unui rămas bun repetat. Gesturile sunt capitale, de parcă se insinuează senzația că eșecul a apărut datorită dedicării doar pe jumătate a vreunuia dintre participanții la insurecție, religioasă sau armată.

E ca războiul sfârșitului lumii al lui Llosa, static, înflăcărat de o subită epidemie de exaltare și despre care nu se știe dacă are loc cu adevărat, căci statisticile sunt fantasmagorice: o mână de oameni rezistă unor cohorte inepuizabile de forțe ostile. Aici, mii de soldați blochează drumurile, însă nici unul nu apare, ca să deranjeze solilocviile personajelor plantate pe platoul plin de cactuși. Profeți eretici predică paradisul de dincolo de mare și critică gestul lui dumnezeu de a fi separat cerul de pământ, promițând refacerea ordinii biblice, de data asta într-o manieră mai etică. Pentru ca drumul să nu fie prea ușor, unul dintre dezmoșteniții care iau calea exilului, se pune să refacă drumul Golgotei în genunchi, cu o piatră pe cap.

Ritualul ține loc de speranță și amână deziluzia, care le va dezvalui că nu e nimic de așteptat dincolo de mare, și nici dincoace de ea, în afara unor pante aride, care aparțin altora. Spațiul este supradimensionat prin imaginație, grupul este cuprins de efervescența unui conflict imaginar, reverberat dintr-un conflict real, cel al unei societăți ce-și aruncă toate grațiile și privilegiile într-o singură direcție. Camera nesigură trece razant peste personaje, accentuându-le fragilitatea și frumusețea efemeră sau fixându-le în grupuri statuare de câte trei, rememorând contrastele din Bejin Lug al lui Eisenstein. Mișcările sunt rareori arbitrare, fiecare încearcă să-și ocolească destinul inevitabil plasându-se într-o poziție care să-l transpună într-o stare de grație, fiecare încearcă să descifreze acel gest magic care i-ar permite să descleșteze ghearele sfîrșitului și să-i ofere saltul într-un destin diferit.

Personajele sunt și primii povestitori ai propriei lor legende, în care fiecare va avea delimitată propria sa feudă metaforică, simbolică : Adulterina ce ține pumnalul ca pe cruce a exterminării ereziei, Căutătorul, Profetul Fals, etc. Corisco e un Robin Hood retoric, un poet cu gusturi de bandit, pitoresc și intransigent, care visează la un duel decisiv ca la un gest de iubire supremă. Vastitatea peisajului nu face decât accentueze micimea revoltei în comparație cu instituțiile pe care protestatarii le contestă: biserica, autoritățile, fermierii. Însă propriul martiraj, conștiința că generează un precedent îi însuflețește. Dorința de a-și depăși moartea persistând în memoria cuiva, stupoarea în fața contraatacului militar, care îi expune ca pe niște rebeli transgresori cu care nimeni nu are de gând să negocieze, îi neliniștește. Dar melancolia inițiativei de a lua de gât o bestie care nu îi va cruța le amplifică frumusețea, cu acea sinistră contabilitate a unei ordini tragice în care orice gest de contestare a autorității și a orgoliilor ei se plătește scump. Iar imaginea acestei parabole cu aromă de western e fenomenală.