Arne Mattsson este mai cunoscut pentru al său Hon dansade en sommar din 1951, prezentat la Cannes, unde a fost pus la zid pentru imoralitate, decât pentru alte filme, învăluite într-o oarecare obscuritate. Nu știu dacă mă aștemptam la ceva spectaculos, sau măcar cu substanță de la Vaxdockan – Păpușa (1962), mai ales că povestea nu promitea mult: un portar singuratic de îndrăgostește de un manechin de ceară, pe care îl fură și îl instalează în apartamentul său. Dar ce a urmat a fost nici mai mult, nici mai puțin decât o experiență Hitchcock.
Primele secvențe sunt filmate într-un oraș aproximativ oarecare, cu blocuri etalând simetrii și sobrietate geometrice, vitrine, străzi largi ale unei urbe prospere, dotate cu gaz și cu apă curentă, în care singurătatea și frigul interior sunt absorbite din aer, laolaltă cu noxele de eșapament. Vocea calmă, măruntă, care personalizează aceste tablouri citadine te duce cu gândul la Truffaut și nu la Hamsun. E glasul unei singurătăți care se constată și se examinează, erupe într-un dispreț amar, dar în general nu cere nici socoteală, nici remediu, își menține trufașă privilegiul de a judeca pe alții, gregari și neinteresanți. „827913 oameni în acest oraș. Poate ar trebui să spun 827914… , dar nimănui nu-i pasă de mine. Sunt singur. Sunt multe suflete însingurate în acest oraș, dar eu nu le cunosc.”
Orașul, ca încercare de a reconcilia agora cu intimitatea, spațiile largi cu lumina domestică, ascensiunea pe verticală și comfortul social, dispare atunci când paznicul nostru de noapte ne ia cu el acasă – o construcție șubredă, în care stau chiriași de o promiscuitate și bizarerie moderate, de o curiozitate bonomă și indiferentă. Însă nu spiritul rău al casei, mai mult veche decît gotică, e cel care fermentează neliniștea, arhitectura nu poate fi mai alienantă decât oamenii ce o populează, filmul depinde prea putin de astfel de trucuri. Zilele sunt la fel, sub ele obsesia curge liniștit, formând vârtejuri benigne, sub presiunea unei singurătăți ce devine din ce în ce mai apăsătoare. Același dialog zilnic cu pereții pătați nu aduce eliberarea promisă, nu promite zorii unei zile mai bune, în care se va ivi compania unui urechi omenești înțelegătoare. Decizia de a rupe cu stigmatul izolării vine brusc, într-o noapte.
De aici filmul devine insuportabil. E greu să privești cum se strânge lațul în jurul gâtului cuiva, care nu a vrut decât să nu mai fie singur. Râsul nebunesc al lui Per Oscarsson când modelul de ceară învie te lipește de perete, congelându-te. Spionezi ecranul doar cu vederea periferică, sufocat de un val de milă, rușine, penibil, presimțirea eșecului final, al unei dorințe senzuale transferate asupra unei copii umane neanimate. Trecerea lui Oscarsson de la un sentiment la altul, de la ezitarea timidă de ieri la fixația de azi, de la grijă afectuoasă la crize de posesivitate,zâmbetele retezate de o cenzură psihică semiconștientă sunt de-a dreptul sufocante. Filmul curge mai departe, amenințător ca pendului lui Poe. E la fel de necruțător ca erodarea mentală a personajului.
Remarcabilă e atitudinea locatarilor, vecinii portarului. La început scandalizați de secretul incalificabil al celui mai respectabil dintre rezidenții vilei, aceștia ajung să-l compătimească, dau vina pe singurătate și își oferă ajutorul. Chiar când unul dintre ei este împușcat în mână, nu apelează la poliție, îl lasă în pace pe Oscarsson, știind că e o tulburare temporară din care își poate reveni,fără a construi scenarii sângeroase în care acesta lichidează întregul colectiv de oameni și pisici al imobilului, dacă nu e pus în cușcă. Această compasiune relaxată, total lipsită de indignare puritană, generozitatea aceasta neașteptată a unor oameni care nu își simt pielea și proprietatea pusă în pericol de deriva destul de gravă a personajului, m-a mirat, dar m-a și reasigurat că filmul e făcut în Suedia, nu în America acelor ani. Deviația e văzută ca ceea ce este: o tentativă de a înjgheba un refugiu emoțional, nu sexual. Cântecul copilei care narează drama băiatului devenit adult fără să poată renunța la păpuși, se face iarăși auzit la sfârșit, ca un epitaf, când boala se instalează definitiv.
becuri sparte 