Nu scriu de nevoie. Scriu din capriciu. De aceea, rog ca aceste pastile pe alocuri incongruente, cu tonuri variabile şi cu dezacorduri emoţionale sau de opinie flagrante, să fie luate drept ceea ce sunt: aglomerări circumstanţiale de impresii, a căror finalitate nu e alta decît aceea de a însoţi consumarea unui act spectatorial. Filmele şi muzica despre care voi scrie vor rezista în continuare şi fără feedbackul meu, eu nu le pot decît ataşa o aripă cu care e de necrezut că vor zbura mai mult de o şchioapă.

Out of life – Maroun Baghdadi

O amică sîrboaică îmi trimite un mail semi-iritat despre variile mele comentarii în ce priveşte inapta şi inegala politică de retrocedaări a României de astăzi şi la variile forme de propagandă frumoasă, inclusiv animată, la care recurgea Uniunea Colonială Sovietică, pentru a-şi dresa proletarii de la o vîrstă cît mai fragedă. Mă întreabă: ştii tu ce este un război? Ai trecut prin vreunul? De unde această necesitate de a scotoci, de a rupe vălurile, cînd tot ce ai văzut în viaţă e numai binele întins comod pe pîine şi discursuri fals insurecţionale pronunţate dimineaţa, la cafea? Nu ştiu ce este un război, aşa este, deşi nu aş băga mîna în foc în ce-i priveşte pe ai mei.

Out of life este un film despre război. Un război căruia nu i se prezintă iţele secrete, pentru că la începutul filmului deja suntem în plin război şi în plin efort jurnalistic de a-l acoperi cu poze. Patrick Perrault e un jurnalist francez, care preia conflictul într-un mod cît se poate de *fenomenologic*: el înregistrează ce se vede, ştie cîte ceva despre părţile combatante, mai ştie chiar şi cîteva cîntece libaneze, pe care le va cînta la unison cu cei care îl vor lua ostatic. Nu investighează dedesubturi tentaculare, străfundurile cavernoase ale fundamentalismelor în joc, ci reconstituie suprafaţa, efectele interacţiunilor erupînd în viaţa comunităţii.  Filmul e departe de tonul edificator al filmelor americane, care ţin neapărat să-ţi servească o lecţie de istorie, asezonată cu eroism standard, în care o pregătire tehnică şi o moralitate imbatabilă fac corp comun, inseparabil, în persona unui erou carismatic.

Combatanţii lui Baghdadi sunt siguri, unii dintre ei, că războiul libanez este jocul marilor afaceri de plasare a armelor şi drogurilor. Ca atare, o făcătură occidentală. Împotriva acestor rele, reporterul e montat în faţa camerei, pentru a declama şi a înfiera. E lăudabil în acest sens efortul filmului de a umaniza personaje despre care se crede în bloc că sunt victimele însetate de sînge ale unei manevre religioase periculoase. unii încearcă să se educe, pentru a pleca în Vest, alţii glisează între comunism şi Islam cu o uşurinţă de balerini, siguri că cele două pot încăpea în aceeaşi persoană fără a crea discrepanţe schizoidale. Reporterul e supus unor condiţii inumane , pentru că şi cei ce îl ţin prizonier trăiesc la fel. Sau sunt prea neputincioşi pentru a încălca ordinele care le impun asemenea practici, vening din partea unor şefi mereu oculţi, mereu de neidentificat.

Războiul e rău, e absurd, oamenii suferă, toţi vor o viaţă mai bună, neapărat o familie. Reporterul rămîne cu nostalgia acelui loc, dincolo de stringenţa urii, ca primă reacţie după eliberare. Ce face acest film este, cred, să sugereze adversari comuni ai Estului şi Vestului, anulînd astfel abisul identitar şi cultural dintre ele. Se cunosc tendinţele anti-corporatiste, anti-militariste ale Vestului. Or, punînd accent pe interese economice meschine ale menţinerii războiului în zonă şi pe pacifismul ereditar al locuitorilor şi obiceiurilor sale, filmul îndepărtează suspiciunile despre o anti-democraţie generalizată, ucigaşă, a spaţiului în cauză. Oricum, pentru teoreticienii sfîrşitului istoriei, ca incapacitate a perfecţiunii de a produce ceva nou, ajunsă la apogeu, situaţia libaneză ar trenui să fie o provocare.  Deşi nu prefer variantele atotştiutoare aşe prezentării războaielor, mă întreb cu ce mă lasă acest film. Cu sentimentul că civilii sunt neputincioşi, că mai degrabă te bagi într-un război, în speranţa că-i vei supravieţui decît să organizezi refuzul paşnic, dar încăpăţînat, de a intra în el? E trist şi fără ieşire, iar în afară de o campanie fragilă în sprijinul participanţilor efemeri la acest conflict atroce, nu ştiu cu ce se mai poate lăuda acest film. Nu toţi sunt fundamentalişti, nu urăsc Vestul din principiu, unii intenţionează să „trădeze” „cauza”, ca să vină în Occident să studieze calculatoarele, ca să nu mai vorbim de tehnica occidentală, care , paradoxal, şi-a pierdut, prin uz general şi producţie în Asia, orice urmă de pernicioasă „infestare” a Estului de către Vest , importurile „culturale” sunt posibile măcar şi la nivelul cosmopolit al figurilor media (unuia dintre luptători îi place Platini) – toate fac parte din inextricabila, deşi posibil neasumata „dialectică” a filmului. Neasumată, pentru că filmul menţine o distanţă igienică, de neintruziune văzută ca politeţe şi echidistanţă, reţinut, faţă de teme pe care le-am mai întîlnit şi la alţi cineaşti ce au tratat despre acest „clash of civilizations”.