Ce ne-a lăsat marele sistem apus după care plîng majoritatea? O ruralitate îngrozitoare, fără apă, gaz, cu pluguri rudimentare. Pentru facilităţi unii, dar mai ales unele, ajung să plătească cu trupul. Nu li pare un preţ prea mare, din moment ce a rămîne la sat ar însemna să rămîi la cheremul unui soţ sau părinte, cărora nu le-a citit nimeni din Rousseau sau din Goethe. Lipsa educaţiei, alcoolismul, extazul frenetic la orice briză de străinătate, instalată în sat sporadic pentru a filma „tradiţiile” sau a cînta într-o spaniolă stîlcită ode imbecile cu ţinută de matador, sunt legea. Sărăcie niciodată văzută ca austeritate în vederea unui scop, de fapt lipsa totală a oricărui scop în afară de cel de a ajunge la bloc, la pensie, la gaze. Marele mit al urbanităţii recompensatoare, panacee, fertile pînă la ameţeală, stupul cu galbeni ce se revarsă la un descîntec secret. Nici nu ştiu dacă să rîd sau să plîng la o astfel de imagine, dacă să cred că suntem nebuni ca sîrbii sau doar decapitaţi. Oricît ar deplînge unii colapsul comunismului, mie îmi vine greu să cred că e un sistem bun acela care nu lasă în urmă nimic care să facă posibilă continuarea vieţii în condiţii decente, care nu şi-s pus problema minimei infractructuri a localităţilor, deşi planuri grandomane a avut cu duiumul. Cum un regim care clama peste tot că reprezintă poporul a putut să-l convingă că buda din fundul curţii şi spălatul la lighean sunt paradis? Pe lîngă deportare, desigur.. „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” rămîne cel mai mare manual de etică pe care l-am citit vreodată. După el, felia de pîine şi faptul că în casă erau 15 grade, nu -40, au fost dovada unei vieţi preapline şi infinit generoase. A lua ca reper o situaţie mai nasoală decît veşnica, inhibanta comparaţie cu Vestul îndestulat, sau cu alte ţări rcent ieşite din comunism, ca Polonia sau Balticele, poate fi salutar. Ieşi întotdeauna mai bine cînd te compari cu ţările în care activează Medecins sans frontieres. Bocetul regulamentar seacă şi clipeşte împăcat cînd te uiţi peste gîrlă, la orfana jumătate a Moldovei Orientale. Dar sărăcia din Italiencele lui Napoleon Helmis o fi pioasă şi naivă, dar are prea rar inspiraţia să se vadă ca punere în joc a demnităţii, ca jignire, ca handicap. Ea se consumă în umor şi senzualitate îndoielnică.
În rest, avem „humorul” stereotip: cocalari, nebunul satului, tragica sa iubire mută pentru o fostă căluşară apucată de febră galbenă, sex în mănăstire, hăhăit grosier, discoteci cu interior post-apocaliptic, tot ce trebuie, ca să ne spună: ce emancipaţi suntem că ne putem uita în oglindă şi ne vine să şi rîdem. Dar auzisem o vorbă pe undeva: că a te rostogoli prin bălegar nu e cea mai bună metodă de a deveni curat. Iar expunerea plăgilor hidoase şi anestezierea lor în cheie „umoristică” nu face decît să te obişnuiască cu ele, să facă convieţuirea mai puţin amară, mai puţin vocală. Filme ca acesta spun că suntem ca cerşetorii care îşi adoră rănile şi îşi cultivă mizeria, îşi iubesc jegul şi privesc orice tentativă de a le umaniza traiul ca pe un atac la identitate.
Filmul acesta ar fi drăguţ dacă nu ar servi, la final, lecţia dubioasă a resemnării. Vino înapoi, de unde ai plecat şi nu încerca să schimbi nimic. Speră la minuni. Schimbarea perspectivei e tot ce trebuie pentru a atenua fricţiunile. Să accepţi ca normal că golanul de ieri este primarul de astăzi, dar să priveşti nostalgic cîmpul. Să nu poţi cere un drept în plus, o şcoală, un curs de calificare, dar să te bucuri că nu mai eşti în exil. E prea puţin, după mine. Sau e taman bun momentul pentru a începe să citeşti literatură rusă, ceea ce nu va face nimeni, oricum. Repară-ţi acoperişul, seamănă-ţi pătrunjel şi măghiran, dar nu uita să-ţi educi copilul altfel decît în dispreţul pentru educaţie care te-a dus să faci filme porno în Kosovo.
becuri sparte 