Sergey Dvortsevoy spunea undeva că arta documentarului este una ingrată: cu cît mai rău le merge personajelor, cu atît mai bine îi merge regizorului. Afirmaţia e valabilă şi pentru ficţiune, în acest caz pentru Gerry, al lui Gus van Sant. Alăturarea unei experienţe dureroase cu o cameră asiduu centrată pe frumos nu poate da greş, deşi tocmai aici stă buba. Îţi dai seama că din interiorul foamei, arşiţei, setei care le chinuie pe personaje, grandoarea peisajelor e posibil mult mai redusă şi ceea ce pot ele extrage din splendoarea inumană a naturii este mai degrabă inutilitatea unor astfel de desfăşurări de forţe estetice, cînd tot ce cauţi e un pahar de apă. Am realizat cumva că în acest caz frumuseţea estompează drama, o filtrează sau o face nesincronă cu spectacolul geologic sau vegetal. Ce simt cînd privesc Gerry? Compasiune? Nu prea. Fascinaţie, mai mult ca sigur. În această dispoziţie instalată ca un monolit, actul (i)moral de la sfîrşit, al morţii „necesare”, mă convinge prea puţin, totuşi.

Crima devenită act suprem de prietenie, alăturată unui deznodămînt luat parcă din filosofiile absurdului; sacrificarea inutilă a vieţii celuilalt, sacrificarea inutilă a chiar propriilor scrupulelor morale ale asasinului; dorinţa lui de  a trăi mai departe cu crima în spate, absolut sigur că a făcut ce trebuia sau, dacă nu trebuia, certitudinea că se afla la cheremul unui destin mai mare ca el şi mai sardonic ca deşertul – nu, chiar nu m-au convins deloc. Nu pot concepe cum pot coexista cele două. Un prieten îl omoară pe celălalt, în deşert, convins că celălalt e prea slăbit, ca să mai meargă şi va muri de sete. Prietenul însetat îl şi anunţă că e pe ducă. Deşi a căzut doar cu cîteva momente în urmă, după lungi drumuri prin magnifice coclauri, prietenul mai viguros îl ajută pe cel slab să se îmbarce mai repede în luntrea lui Caron, într-un gest de iubire, loialitate şi exemplară trecere peste propriile obiecţii interioare. Mai tîrziu se scoală, porneşte la drum, îşi dă seama că se aflau foarte aproape de şosea. Îl vedem aşezat în maşină, alături de un copil, contemplînd melancolic deşertul. O şedinţă la psihiatru îi va oferi asigurarea acreditată că „a procedat cum trebuia”.

Îmi aduc aminte că prin liceu, la nu mai ştiu ce oră, ni s-a dat de gîndit asupra următorului caz: un grup de terorişti ia ostatici, printre care eu şi copilul meu, în vîrstă de 5 ani. Ni se cere să decidem: cine iese în libertate, eu sau copilul. Dacă la scurgerea timpului de decizie încă nu ne-am hotărît, suntem împuşcaţi amîndoi. Pe atunci, împreună cu alţi freaks, m-am ales pe mine, iar copilul urma să fie sacrificat. Motive: copilul ieşea în nesiguranţa străzii, unde nu se ştie ce l-ar fi aşteptat. Riscam să-i fac cadou o viaţă pe care ar fi blestemat-o teribil mai tîrziu, pentru că nu se ştie pe ce mîini ar fi încăput orfanul o dată scăpat de pericolul executării. Alt motiv era că eu aş mai fi avut ocazia să am un al doilea  copil, căruia cel puţin să-i pot asigura, pas cu pas, o viaţă cu un echilibru statornic şi grijă permanentă. Handicapul unei creşteri neglijente, ca în cazul primului, ar fi fost dacă nu exclus, cel puţin redus dramatic. Nu-mi puneam problema că amintirea primului copil m-ar fi chinuit la nesfîrşit, otrăvind orice iniţiativă de refacere a vieţii. Ei bine, azi, dacă mi s-ar pune în faţă aceeaşi problemă, nu ştiu ce aş alege, dar sunt absolut sigură că nu ar mai fi alegerea de atunci. Nu aş putea să omor pe cineva drag, ca mai apoi să urc calmă în maşină şi de acolo să văd cum peste întinderea de sare se fac şi se desfac norii, iar dedesubtul lor sclipeşte un cadavru. Ne dă afecţiunea şi încrederea neţărmurită a celuilalt dreptul de a dispune asupra vieţii şi morţii sale? Putem oare spune: ei sunt singurii care ne pot judeca, căci dăruindu-te, consimţi la a te exclude din legile omeneşti generale?

Ce ar fi făcut un regizor mai conservator, mai idealist, mai fidel marilor povestiri despre posibilitatea mîntuirii prin remuşcare? L-ar fi trimis înapoi în pustiu, i-ar fi scos ochii, ca lui Oedip, pentru ca să nu mai vadă autostrada, să nu mai iasă din labirintul întunericului decît printr-un întuneric şi mai mare, prin moarte. Dar suntem în alte vremi, iar povestirile au murit.